... (Un articol pe care sigur n-o sa-l citeasca nimeni) - Editorial

                                                                                                       

De ce acest titlu? Pentru că este un articol despre fericire, credinţă şi despre Dumnezeu, iar lumea în care trăim, aşa cum arată ea, nu este, nu poate fi o lume interesată de aceste lucruri. Aşa-i că acum nu Vă mai interesează nici pe Dumneavoastră? Totuşi...

Cuprinşi de bucuria sărbătorilor şi a uitării de griji şi de tristeţi, ne propunem cu toţii să facem un exerciţiu interesant şi anume, acela de a ne... obişnui cu fericirea. Asta, fireşte, presupunând că ştim ce este fericirea. Nu fiţi trişti şi nu vă îngrijoraţi chiar deloc, nu trebuie s-o mai căutăm, este aici, aproape, în sufletele noastre, numai că trebuie s-o cunoaştem, să ne obişnuim cu ea.

Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată problema dacă există legătură între cunoaştere şi fericire,  deşi nu scăpăm niciunul dintre noi de problema aceasta a cunoaşterii, în orice formă s-ar manifesta dorinţa noastră de cunoaştere şi, cu atât mai mult, de problema fericirii sau, mai precis a propriei fericiri şi a posibilităţii de a crede în ea şi de a accede la ea.

Ce am putea cunoaşte cu privire la fericire, când lumea ni se perindă prin faţa ochilor cu toate ale sale, în această trecere fără oprire a vieţii noastre dinspre acel ieri pe care l-am lăsat în urmă spre veşnicul azi al Împărăţiei lui Dumnezeu, primită în dar ca supremul bine pe care îl poate nădăjdui vreun muritor la sfârşitul ostenelilor.

Poate, chiar acest lucru: că, lumea, şi noi, cu eşecurile lumii şi cu eşecurile noastre, dar mai ales cu visele lumii şi cu visele noastre, nu suntem sortiţi pieirii, ci înveşnicirii. Poate vom ajunge la cunoaşterea că fericirea rezultă tocmai din faptul că suntem veşnici, iar timpul acesta al vieţii de aici nu face decât să pregătească ceea ce este dincolo.

Apoi, că înveşnicirea aceasta în bine sau în rău, în visele sau în eşecurile noastre ţine numai de noi.

În sfârşit, poate că, parcurgând timpul, străbătându-l în mare grabă, culegând impresii, tristeţi, bucurii, vom cunoaşte (şi, cunoscând, vom înţelege) că trebuie să le probăm pe toate, să le decantăm, unii prin filtrul credinţei, alţii prin cel al necredinţei, pentru a observa ce se întâmplă cu ele. Şi se poate observa că cele trecute prin filtrul necredinţei datorate neîncrederii dau toată încărcătura lor aici, producând tot felul de efecte neplăcute şi nedorite, efecte pe care necredinţa că cineva ar putea să le transforme în altceva le va înveşnici, făcându-ni-le pricină de frământare şi tristeţe şi suferinţă nesfârşite.

Dimpotrivă, cele trecute prin filtrul credinţei, dacă sunt bucurii, dacă sunt sentimente de mulţumire de pe urma faptelor bune pe care le facem, încrezători în cei către care le facem şi în Cel care ne îndeamnă să le facem, vor fi şi ele înveşnicite, însă, excepţie făcând de această dată durerile şi tristeţile pe care le avem în această lume (în care nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită) de pe urma faptelor noastre bune, dureri şi tristeţi care vor fi transferate Altcuiva. Acel Altcineva este Hristos.

Din Cartea Facerii aflăm că, prin actul creaţiei omul a fost introdus în ambianţa spirituală a filiaţiei divine, prototipul lui fiind însuşi Dumnezeu-Cuvântul Care la plinirea vremii (Gal. 4, 4) se va întrupa făcându-Se Hristos. Chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală aşezată în faţa unui Dumnezeu personal, nici chiar îndepărtarea de acest Dumnezeu personal nefiind în stare să-i smulgă omului acest atribut de persoană, deoarece chipul din el nu poate fi distrus; dimpotrivă, prin împlinirea voii lui Dumnezeu chipul s-ar putea transforma în asemănare desăvârşită cu Dumnezeu. Astfel, viaţa omului în rai este descrisă de Sfânta Scriptură, în primul rând ca fiind una fericită, fericirea aceasta datorându-se şi altor motive, dintre care vom expune câteva în cele ce urmează.

În primul rând, în raport cu restul creaţiei omul a fost făcut de către Dumnezeu stăpân, însuşi modul în care este adus omul la existenţă este diferit de modul în care au fost create celelalte elemente ale lumii văzute sau ale celei nevăzute.

Apoi, în starea paradisiacă, datorită deplinei armonii dintre trup şi suflet nu exista în viaţa omului boală sau stricăciune, iar grijile legate de viaţă nu-i distrăgeau atenţia de la realizarea comuniunii/fericirii împreună cu Dumnezeu. Neducând până la final ascultarea de Dumnezeu însă, omul va cădea în păcatul neascultării, ajutat, aşa cum cunoaştem cu toţii, de diavol, până atunci singurul duşman al fericirii umane.

Şi acum, abrupt, neîncheind acest articol, care va rămâne neterminat, cum de altfel rămâne neterminat si proiectul omului de a-şi căuta, cunoaşte şi împlini fericirea personală, în pofida faptului că se plânge mereu că ea, fericirea este lucrul care îi lipseşte, Vă dau întâlnire în viitorul număr al revistei, în care sper să aşez un articol pe care să-l şi citească cineva.

 

Obiceiuri stravechi la Avrig. Meteleaua

Ne-am obişnuit să vedem, în fiecare an la 28 Decembrie, a patra zi de Craciun, lume multă, atât din Avrig cât şi din localitaţile vecine, adunată în Piaţa Gheorghe Lazăr să vadă meteleii.

Aşteptată de mulţi sărbătoarea meteleilor sau “Meteleaua” este unul din cele mai vechi obiceiuri care se mai practică  încă la Avrig.

Legată de adunarea Cetelor de feciori şi sărbătorile de iarnă, la distanţă egală între  noaptea Nasterii Domnului şi cumpăna dintre ani (noaptea Sfantului Vasile), ca un semn de echilibru şi constanţă între cele două magice deschideri ale cerului, “Meteleaua” este o sărbătoare cu origine păgână  care şi-a câştigat aura de sacralitate prin simbolistica sa de victorie a binelui, a luminii, a renaşterii.

In ziua de 28 decembrie fiecare ceată de feciori îşi alege o temă dupa care  îşi face costumaţia..... Dacă tema presupune un număr mai mare de personaje ȋntreaga ceată se costumează, este – pentru necunoscători – ca un fel de carnaval cu câte o temă diferită pentru fiecare ceată de feciori, semnificaţia acestui obicei fiind însă, dincolo de spectacol, una din cele mai profunde.

Evident că există concurenţă  între cete fiecare dorind să aibă reprezentaţia cea mai reuşită, temele se ţin secrete până la ieşirea  în stradă, elementul surpriză contând greu  în faţa publicului. Cetele ies dupa-amiaza pe străzi şi se strâng  în piaţa din centrul localităţii defilând pentru a-şi arăta ingeniozitatea. Departe de a mai fi doar o simplă mască “compoziţiile” cetelor au devenit adevărate tablouri alegorice cu subiecte din cele mai diverse. Este o formă de preluare şi …. adaptare a tradiţiei la cotidian. In ultimii ani Consiliul Local a premiat cele mai interesante tablouri.

Obiceiul are origini străvechi,  încă din perioada precreştină când oamenii sărbătoreau solstiţiul de iarnă aprinzând focuri pe dealuri şi la răspântii. Mai târziu, la răspântiile  din localitate rugurile au fost  înlocuite cu un manechin din paie. Focurile aveau menirea de a alunga  întunericul asociat răului  în acea veşnică luptă  între bine şi rău  , dintre noapte şi zi, iar arderea unui om de paie la răscruci simboliza înnoirea,  renaşterea, curăţirea prin purificarea focului, arderea vechiului an încheiat în iarnă pentru a face loc noului, luminii, vieţii. Credinţa în aceste simboluri, păstrarea şi perpetuarea practicilor de acest gen le-a dăruit valenţe sacrale fiind, în timp, preluate în comunitatea creştină consacrate apoi sărbătorilor Crăciunului.

Sărbătoarea are corespondenţe în categoria misterelor iniţiatice practicate în perioadele ce au precedat creştinismul dar şi în paralel cu acesta şi era deosebit de importantă pentru comunitate.

Până tarziu, în perioada interbelică, obiceiul s-a păstrat în forma sa arhaică, fiecare ceată de feciori făcea un meteleu de paie pe care îl plimbau pe uliţe,  îl jucau  în piaţa satului iar la sfârsitul zilei  îi dădeau foc la o răspântie. Tot până atunci se mai păstra , în memoria colectivă şi semnificaţia ocultă a arderii , ritualul fiind mai complex decât ceea ce s-a păstrat: feciorii dansau în cerc în jurul focului iar cel mai bătrân dintre ei cânta:

“Arză Doamne, arză rău'

Cum să arde meteleu'

Si dă roadă după car

Ne fereşte de amar.”

Arză Doamne, arză rău'

Cum să arde meteleu

Dă-ne bună cu sănătate

Si le-om duce bine toate.”

Până la Primul Război Mondial, după arderea meteleului şi jocul în jurul focului “găzdoaia” [1] sau o femeie bătrână  împrăştia cenuşa în răspântie descântând :      “ ca vântul să se ducă relele, ca cenuşa să se-mpraştie, să rămânem curaţi si luminaţi, ca de Maica Domnului lasaţi”.

După război această parte ritualică a fost uitată.

După cel de al Doilea Război Mondial cetele au schimbat puţin obiceiul în sensul că, în loc de meteleul din paie mascau un ţigan (plătit cu bucate) înfăşurându-l  în paie, îl vopseau pe faţă şi-l plimbau după acelaşi tipic dar, la finalul zilei focul  în răspântie îl făceau cu lemne.

Incet, încet locul ţiganului mascat l-au luat feciorii, costumându-se în diverse personaje sau creând chiar scene alegorice legate de viaţa socială a satului. Probabil că o influenţă în această schimbare a avut-o şi un obicei al saşilor practicat în februarie cu similitudini în ceea ce a devenit în timp Meteleaua.

Astăzi Meteleaua este încă cea mai spectaculoasă parte a obiceiurilor de iarnă şi încheie ritualul cetelor , feciorii ard la miezul nopţii lemnele rămase din cele strânse de la gospodari în Ajunul Craciunului luându-şi rămas bun de la sărbătoare:

“Pare-mi rău după Crăciun

C-o fost mare şi-o fost bun,

C-o fost mic şi-o fost voinic

Si nu s-o-ntâmplat nimic.”

Meteleaua era un obicei practicat în exclusivitate de feciori, fetele neparticipând la el decât ca spectatoare, singura prezenţă feminină activă în acest ceremonial fiind găzdoaia  sau o babă care, după stingerea focului şi retragerea feciorilor din răspântie     împrăştia cenuşa descântând, dar această parte a ritualului s-a pierdut de mult.

Astazi însă, se intâmplă să se costumeze şi fetele luând parte  în mod direct la spectacol. Oamenii au uitat semnificaţia ritualică a obiceiului, atât pe cea arhaică – păgână, dar chiar şi pe cea mai târzie: de ironizare a unor caractere sau a unor aspecte ale vieţii localitaţii care ieşeau din normalitatea vieţii sociale. Meteleaua a devenit un motiv de distracţie pentru tineri cu conotaţii din cele mai diverse. Va mai dăinui, probabil, atâta cât timp vor mai dăinui cetele.

---

[1]              Sotia gospodarului care gazduia ceata pe timpul sarbatorilor. n.a.

E vremea colindelor...

 

Din mosi-stramosi, la români, în serile lui decembrie, satul capata o haina noua. Si nu ma refer numai la plapuma de nea, sau la copacii încarcati cu podoaba argintie ci mai degraba la sufletul primenit al oamenilor. Pluteste în aer o neliniste, un freamat, o stare de asteptare premergatoare a … CEVA
Ocupatiile zilnice împutinate de perioada specifica iernii fac ca taranul roman sa se opreasca din truda si sa se pregateasca pe-ndelete de marele praznic al NASTERII DOMNULUI.
Vazduhul miroase a fum, ograzile sunt animate de taiatul si pregatirea porcilor.
Cu câteva seri înainte de Craciun încep sa umble grupuri de colindatori. Se fac pregatiri în cetele de flacai pentru seara colindelor ce va urma.
Desi multe din colinde sunt foarte cunoscute, în seara aceea de taina ele au o rezonanta aparte. Simti cum sufletul ti se transforma, strabatut de un fior sfânt. Si oricât de cunoscuta ar fi colinda, este binevenita, niciodata plictisitoare. Ea, colinda, contine întotdeauna un sâmbure de gândire, de meditatie, de adevar religios.
Colindele nu descriu numai actiuni si fapte, ci dezvolta într-o forma simpla, specifica, îmbracata în haina cântecului si versului, adevaruri profund teologice: Buna Vestire, Nasterea Domnului ,fuga în Egipt, etc.
S-a reusit ca prin intermediul colindelor sa se transpuna în versuri, pe melodii, capitole întregi din Sfânta Scriptura. Acest lucru este un adevarat fenomen. Daca avem în vedere ca secole de-a rândul în biserica s-a vorbit oficial în limba greaca, latina si slavona, ca aproape toate cartile de cult erau scrise într-o limba neînteleasa enoriasilor, cum s-a reusit atunci ca adevarurile de istorie crestina si cele dogmatico-morale sa patrunda adânc în spiritualitatea româneasca?
Aici se vede puterea românului de a-si pastra si duce mai departe traditiile. Oricât de vitregiti am fost de soarta, am gasim în noi resursele de a transmite aceste obiceiuri care ne fac sa ne cunoastem radacinile si rostul.
Indiferent unde l-ar duce pasii vietii, românul îsi va aduce aminte cu nostalgie în decembrie de originile sale. Sufletul lui se va întoarce în satul în care s-a nascut, în locurile natale, si durerea despartiri va fi mai puternica decât oricând.
Vestea minunata a Nasterii Domnului înseamna de fapt vestea regasirii propriei entitati, duh românesc revarsat care-si cauta izvoarele.
Tocmai de aceea colindele trebuie pastrate cu sfintenie, ca o relicva scumpa din batrâni.

Gânduri duhovnicesti de Anul Nou

Ziua de 1 ianuarie este ziua de început, fruntea unui an. Un an e foarte mare, cum mare este si Sfântul Vasile pe care Sfânta Biserica îl serbeaza la început de an si a carui Sfânta Liturghie o oficiem în Sfintele Biserici. Acest mare Ierarh este un adevarat Sfânt al dreptei credinte, numit de Sfântul Grigore Teologul “împaratul cuvintelor duhovnicesti”, “Ochiul Bisericii” si “Gura de foc a Duhului Sfânt”. La început de an ne amintim din nou ca vremea surge mereu, iar cu dânsa ne ducem si noi si ne apropiem de sfârsitul nostru, ne amintim ca suntem muritori. Odata l-a întrebat dascalul sau Euvul pe Sfântul Vasile: “care este adâncul filosofiei?” Iar el a raspuns: “adâncul filosofiei este cugetarea neîncetata la moarte!” Daca meditam mai des la moarte, ne ferim de pacat. Atunci când se înnoiesc anii, ar trebui sa zabovim mai mult cu privirea duhovniceasca la fântâna sufletului nostru. E curata sau tulbure? Trebuie curatata? Daca analizam cu atentie observam ca apa nu-i deloc atat de limpede pe cat crezusem. E tulbure de pacatele facute în anul care a trecut. Ar trebui sa facem un bilant al vietii noastre duhovnicesti. Sa ne întrebam la început de an, daca sufletul nostru l-am spalat în “baia nasterii de-a dura”, Sfânta Spovedanie, daca l-am hranit duhovniceste cu SfinteleTtaine, “merindea vietii vesnice” cum spunea Sfântul Vasile cel Mare.
În anul ce-a trecut de câte ori am poposit la “apa cea vie” la fântâna lui Iacov (Ioan, cap. 4, 1-30), la Sfâna Biserica, sa ne mai însetam în veci? De ce e tulbure apa din fântâna sufletului? Ne-am adapat de multe ori cu apele lumii si ale pacatelor, la fântâni cu apa moarta dupa cuvântul proorocului: “Poporul Meu, zice Domnul, M-a parasit pe Mine, izvorul apelor vii, si si-a sapat fântâni crapate, care nu tin apa”(Ieremia 2)
La început de an sa ne amintim ca viata noastra este o calatorie, ca suntem calatori straini pe pamânt. Însa viata noastra are un rost si o chemare pentru fiecare. Ioan Slavici spunea: “Viata e un dar nepretuit, dar numai daca sti cum s-o pretuiesti, si cum prin viata ta sa ti-o sfintesti.” O sfintim daca în decursul anilor împlinim poruncile lui Dumneze, daca ne agonisim cât mai multe fapte bune, daca atunci când ajungem la Sfârsit spunem cu Sfântul Apostol Pavel: “lupta cea buna am luptat, calatoria am plinit” (II Tim. 4,7). Un credincios pe pat de moarte spunea: - În noaptea asta va fi, Acasa, soptea el cu ultimele puteri. - Ce vrei sa spui cu asta, întreaba cei ai casei. - Un înger al Domnului Hristos a venit dupa mine, sa ma duca Acasa, la Domnul... grai muribundul. Si pleca Acasa, la Domnul. Ce moarte frumoasa! Dar trebuie sa crezi în viata vesnica, sa crezi ca cel credincios trece îndata din moarte la viata (Ioan 5,24), el doreste sa se înalte si sa fie împreuna cu Hristos (cf. Filip 1,23). La început sa îl luam din nou pe mântuitorul Iisus Hristos sa stea la cârma vietii noastre dupa cuvântul (Ps. 22): “Domnul este pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic... El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna.”
Dar la-nceput înseamna un drum mare catre nadejdea crestina. Nadejdea la început de an e totusi visul cel mai placut al omului, caci spune Sftntul Ioan Gura de Aur: “nimic nu-ti da puteri mai mari ca o nadejde buna... Sa avem nadejnea în nemurire, sa alergam la Iisus, Lumina lumii plina... Ca sa alunge din sufletul nostru noaptea pacatelor. Sa învatam la început de an, ca El e mila, iubirea, iertarea, viata - Alfa si Omega” (Apoc. 22.23... E Mântuitorul lumii.
Intram în noul an cu Iisus “Eu sun usa” (Ioan 10,9) usa mântuirii. “Dar ce faci, faci cu prudenta si gândeste-te la Sfârsit” caci “numai un pas este între noi si moarte” (I Regi 20,3). Un pas, o clipa! Azi suntem Aici, mâine putem fi Acolo. Aici e lumea în care ne pregatim pentru marea trecere. Acolo puteti fi Raiul sau Iadul! Raiul o viata cu Domnul, Iadul o viata fara El, cu placerile vietii. Doamne binecuvânteaza cununa anului ce-a început cu pace, sanatate, bucurii duhovnicesti pentru mântuirea sufletelor noastre... Amin!

Eroi au fost, eroi sunt înca... În sufletul adevaratilor Români

 

Daca în zilele noastre Avrigul este cunoscut în tara si chiar în strainatate prin “cazul Mailat” care nici macar nu este originar din Avrig, apoi avem datoria imperios necesara de a rascoli trecutul Avrigului si a aduce la lumina contemporanilor nostri oameni si fapte demne de localitatea noastra.
În 2 iunie al fiecarui an se sarbatoreste ziua eroilor, se depun flori la troita din curtea bisericii ortodoxe din Avrig. Participa elevi si profesori, oficialitati, dar nimeni n-a evocat macar o personalitate dintre cei înscrisi pe troita.
M-a impresionat în mod deosebit destinul tânarului locotenent Radutiu Vasile, absolvent de Scoala Militara, în vârsta de 23 de ani, care si-a jertfit viata în floarea vârstei si a murit eroic.
Eroismul lui este dublu: odata pentru fapte militare si apoi pentru suferintele pricinuite de pângarirea trupului fara viata de catre inamicii unguri.
Marturisiri zguduitoare ale unui camarad de campanie, locotenent Bichiceanu Virgil, din Regimentul 92 infanterie Orastie, care a consemnat faptele eroice ale tânarului locotenent Radutiu Vasile. Camarazi fiind de regiment, acesta povesteste cum tânarul Locotenent Radutiu ramânând fara niciun ofiter la cele doua plutoane cu care a ramas pe linia de atac ca sa opreasca puhoiul unguresc, disperat comanda si executa, trage cu mitraliera pâna când deodata cade jos cu pieptul pe ea, în timp ce se trimiteau ultimele oteluri spre dusmani. A murit îmbratisându-si mitraliera ca si cum un tânar la 23 de ani îsi îmbratiseaza prima iubita la plecare. Oare avea timp la 23 de ani, luat de valul evenimentelor sa aiba o iubita? Cred ca nu ! Poate nici n-a cunoscut fiorii primei iubiri?!
Pe locul unde lupta înversunata a topit totul, pâna la ultima suflare, un pumn de eroi, în mijlocul carora locotenentul Radutiu Vasile a fost cel din urma jertfit.
Bruma de soldati ce au mai ramas în viata l-au gasit pe comandantul lor, trântit în iarba, dezbracat complet, ca un Hristos, strapuns de sulite pe tot corpul si batjocorit de dusmani.
Jefuit de haine si de tot ce avea asupra lui, cu trupul plin de taieturi si rani, a trebuit, el, locotenentul Radutiu Vasile sa pecetluiasca pentru vesnicie suferinta stramosilor sai de veacuri.

Iata pentru ce consider ca acest tânar este de doua ori erou pentru virtutile militare si erou pentru suferintele trupesti, ce a trebuit sa le îndure dupa moarte provocate de inamicii unguri, care i-au ciopârtit trupul cu taieturi de cutit.
La 2 iunie 1922 o delegatie a Regimentului 92 Infanterie din Orastie condusa de Maior Alexandru Madgeru au venit aici la Avrig, pentru comemorarea Loc. Radutiu Vasile, cinstindu-i memoria cu coroane de flori, parastas la biserica, pelerinaj la cimitir si bine înteles evocarea personalitatii tânarului erou militar, cazut eroic, pe câmpul de lupta de la Tisa, localitatea Törkszentniklos.
Cu acea ocazie, delegatia Regimentului 92 Infanterie a predat pentru scoala primara din Avrig 200 volume, propunând ca biblioteca scolii si strada pe care locuia tânarul ofiter sa-i poarte numele, dar nu s-a facut nimic!
Nimeni n-a scotocit trecutul si sa pretuiasca asa cum se cuvine acei oameni, care s-au jertfit pentru tara si popor.
Asemenea eroi merita din plin sa ocupe un coltisor în Muzeul Avrigului pentru a fi o marturie vie a eroismului, patriotismului si spiritului de sacrificiu a celor ce s-au nascut, au trait putin si au facut parte din comunitatea avrigeana.
Iata cine au fost stramosii nostri!
Treziti-va din loterie oficialitati ale Avrigului si cinstiti cum se cuvine niste eroi precum Locotenent Radutiu Vasile sau Ministrul Stoica Vasile si toti eroii trecuti pe troita din curtea bisericii ortodoxe.
Merita sa fie publicate în paginile revistei “Avrigul din noi” fragmente din jurnalul de campanie a Locotenentului Bichiceanu Virgil, unde face referiri la eroul avrigean din Razboiul din 1919.

“Comorile din Tara Oltului” - Adevaratele comori

Adevaratele comori ale fiecarei natii, adevaratele comori ale fiecarei comunitati sau ale fiecarei familii sunt copii. Ei sunt bucuria si speranta fiecarei familii, ei sunt ratiunea sacrificiilor fiecarui parinte, ei sunt gândul si visul împlinit.
Daca privim cu dragoste aceste comori, daca le slefuim cu mare grija, stralucirea lor ne va aduce multumire si satisfactie într-un viitor în care speram ca valorile morale vor ocupa prima pozitie în ierarhia valorilor.
Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adâncurile fiintei, este ceva ce ne este dat doar o data în viata, este timpul în care ceea ce sadim cu dragoste va rodi.
Acestea au fost si gândurile membrilor Grupului de Actiune Locala Tara Oltului , care, în urma cu un an si jumatate au decis ca împreuna cu Asociatia de prietenie Ille et Villaine- Sibiu, Centrul de informare turistica Avrig si Amicii Muntilor sa implice copii scolilor din localitatile care apartin de GAL într-un proiect care se va derula pe parcursul a noua ani.
Proiectul este o actiune cetateneasca menita sa sensibilizeze copii cu vârste cuprinse între 12 si 15 ani asupra bogatiilor care se afla in spatiul lor de viata si în Tara Oltului. Actiunea “Comorile din Tara Oltului” se organizeaza în fiecare an în alta localitate din aceasta zona. La aceasta actiune participa 9 echipaje formate din fete si baieti din localitatile din Tara Oltului: Boita, Turnu Rosu, Racovita, Mîrsa, Avrig, Porumbacu, Cîrta, Cârtisoara, Arpasu de Sus.
În fiecare vara echipele scolilor participante participa pe parcursul a trei zile la o tabara unde zeci de corturi se ridica prin abilitatea celor mici, unde “tricourile albe” se misca cu mare viteza în toate directiile, unde steagul taberei triumfa si marcheaza un loc activ iar dascalii devin pentru un timp “capitanii” echipelor. Acolo, la marginea padurii departe de curiozitatea localnicilor are loc un concurs de orientare turistica, un concurs care vizeaza cunostintele generale legate de istoricul localitatilor participante si o proba artistica de traditii.

Miza concursului este câstigarea “lazii de zestre”, o lada la care fiecare echipaj isi aduce contributia la zestre adaugând an de an impresii, “comorile” pe care le-au descoperit, prietenie, spirit de echipa, toleranta si imagini care vor dainui în timp. Ineditul concursului, emotiile pregatirilor, noutatea locului, veselia si surprizele din fiecare an fac din aceste zile unele dorite si asteptate.
Prima editie a Comorilor din Tara Oltului s-a desfasurat în perioada 22-24 august 2008 în Poiana Rusca din Sebesul de Jos si a fost asa cum scria în caietul de impresii echipajul de la Grupul Scolar Mîrsa, “învaluita în mister”, totul fiind nou, totul fiind un alt mod de viata, în natura cu tot ceeace ne-a oferit ea. Jurizarea a fost una dintre cele mai grele etape deoarece toate echipajele au fost pregatite pentru actiune, si totusi lade de zestre “ a plecat” la Scoala generala din Cârta, care a pastrat-o la loc de cinste pâna la editia urmatoare.
În 31 iulie - 2 august 2009 pe dealurile din apropierea localitatii Boita, la poalele muntelui Lotru, s-a desfasurat a II-a editie a Comorilor din Tara Oltului, o editie în care experienta organizatorilor s-a resimtit , o editie in care numarul participantilor a crescut echipele fiind marite cu doi membrii fata de editia precedenta. De aceasta data lada de zestre, imbogatita , a insotit elevii Scolii generale din Turnu Rosu pâna la editia viitoare.
Ambele editii au fost reusite si datorita ajutorului pe care ni l-au dat reprezentantii primariilor care au asigurat logistica, aprovizionarea si au facut tot posibilul sa demonstreze ca putem fi împreuna pe valea Oltului o mare familie care stie sa puna în valoare tot ce este bun, trainic si de frumos.
Copiii sunt cei carora prin activitati de acest fel le transmitem frumusetea intoarcerii în natura, departe de computere, internet, supermarketuri ori manele , frumusetea întoarcerii la o viata simpla si pura în mijlocul naturii unde veselia si buna dispozitie guverneaza alaturi de verdele padurii si focul de tabara care aduce un plus de frumusete de fiecare data.
“Micile noastre comori” sunt cei în care am investit si vom investi multa dragoste , vom investi timp incercând sa le aratam si o alta fata a unei lumi care a întors spatele adevaratelor valori. Ei sunt adevaratele comori, poate ei vor fi cei care vor implini visele amânate ale generatiilor de sacrificiu si tot ei poate vor reusi sa isi întinda mâna spre vecin dincolo de orgolii si interese pentru a aduce un plus de prosperitate “Tarii Oltului”.

Cartoful fiert si dosarele securitatii - Ultima povestire de iarna a securistului muribund - Poveste tragi-comica

 

Ochii îmi erau mai obositi ca niciodata. Aproape ca nu-i puteam tine deschisi. Orice încercare de a lasa sa mai patrunda raze fierbinti în cristalinul îngalbenit de vreme era o munca asemanatoare cu cea a miticului Sisif. Doar bietul auz ma mai slujea cu credinta. Dar si acesta nu îmi putea oferi decât aproximativ 25% din cantitatea necesara de mireasma a vietii. De miscat nici vorba. Nici macar un deget. Medicul nu s-a sfiit nici o clipa sa îmi dea verdictul fatalitatii. Mi se interzisese sa ma gândesc, înca de acum o saptamâna, ca voi mai avea vreo sansa sa supravietuiesc printre cei pe care, de-abia acum, îi numesc oameni. Mereu am avut impresia ca societatea este o fata putin mai cizelata a unei savane globale. Acum îmi pare rau ca am sustinut cu vehementa aceasta ridicola si absurda imagine a habitatului antropic. Era un defect profesional. Oricum… Acum este prea târziu sa mai fac analize retrospective asupra propriilor mele credinte si convingeri.
Sunt o leguma… Sunt asemenea unui cartof fiert si uitat de câteva zile într-o oala imensa, alba, proaspat renovata cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschisi catre partea întunecata a lumii, dincolo de care nu salasluiesc decât doi plopi, pe care îi stiam de când au fost plantati acolo de progeniturile primei generatii de comunisti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert caruia îi tine companie un morcov, putin cam zbârcit, taiat si el pe la prostata din câte am auzit. Ne mai tine companie în mirifica noastra oala batrâneasca, o ceapa uscata, lipsita de propria-i seva, sedata si bine ancorata în perfuzii. Eram cea mai proaspata leguma din salonul 10. Din când în când mai venea bucatarul, si el putin anemic, cam pe la 70 si ceva de ani, sprijinit mereu de o asistenta tânara si de un stetoscop, probabil pe post de polonic, sa ne salute si sa ne întrebe de sanatate. Nu pentru ca sanatatea noastra era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru ca noi, cartoful fiert, stimabilul morcov si distinsa ceapa, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o leguma paralizata, în cautarea timpului pierdut cu tot felul de eschivari febrile din realitatea cubica si frumos vopsita cu lavabila, care îmi penetrau amintirile pâna în adâncul copilariei deja uitate.
Pierdusem oare sirul zilelor?... Memoria îsi dezintegrase o parte din arhivele securitatii. Nu mai gaseam o serie importanta de dosare despre ziua de 15 martie. Mai ramasese în arhivele memoriei mele doar un biletel, o declaratie a unui fost turnator, pe nume de cod: Domnu' Shakespeare. Asa se semna el. Dar si biletelul acesta era scris de mâna si abia se întelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau asa de bine… Memoria lucreaza înca foarte subtil. M-a trimis la aceasta zi frumoasa de primavara. Dincolo de o intuitie înca functionala, subliminalul exercitiu al memoriei unei minti pe jumatate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albastrui si dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul calatoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare si intrigi întregi, cu precadere cele care descriau primavara si oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul nasterii ghioceilor, 15 martie al fiecarui început de an din 1930 pâna astazi. Lipseau miresmele malinului înflorit si frunzele crude ale vlastarelor de vie.
Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astazi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel putin a-mi aduce aminte mai pot înca sa fac, cu toate ca aceasta frumoasa activitate fura multa energie din ceea ce le este necesar muschilor oculari sa se  încordeze, sa tina pleoapele ridicate si pupilele larg deschise sa vada bine. Un urias paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o leguma, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschisi îndreptati mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeste poate tine ochii deschisi! Gândesc numai cu ochii închisi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securitatii.
Jumatate din zi mi-am promis ca voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o munca de bibliotecar securist, cautând fisierele lipsa, amintindu-mi momentele placute ale vietii, fetele cunostintelor si ale familiei mele, sentimentele traite cu intensitate maxima în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumatate de zi ma complac, vrând nevrând, constrâns de situatia mea de angajat în cursa fara întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnatilor la moarte pe caz de  boala amorteala fizica într-un cartof fiert, asa cum îi place Domnului Shakespeare sa ma vada, pregatit sa se integreze într-o supa de legume, gatita prin tradare de sistemul somatic al fiintei umane, fata de acest mariaj simbiotic a doua entitati corupte, care odata ce parasesc alianta consfintita înca de la nastere, se abandoneaza reciproc, se anatemizeaza una pe cealalta si se autoexileaza, una sa putrezeasca în pamântul din care a fost creata, iar cealalta sa se risipeasca undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau daca o fi una mai al dracului, sa treaca în uitare aliindu-se cu focul etern si smoala iadului.
Aici, în aceasta gradina frumoasa de legume, gradinarul, care îsi aroga dreptul de veto asupra condamnarilor la fierbere prin chinul convietuirii speciilor, de buna voie si nesilit de nimeni ne mai uda fata la ore fixe, pentru a nu crapa în bataia lampilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravietui decât pe pervazul ferestrelor. O frunza de ficus plantata într-o cana de portelan, cu toarta sparta, umpluta pe jumatate cu pamânt lutos din fata spitalului, era aproape uscata, pesemne ca era bolnava si nu o trata nimeni. Într-o alta cana, de data aceasta de plastic si de culoare verde, stateau alaturi de frunza de ficus un fir de zambila alba si câtiva ghiocei veseli, sugrumati de jur împrejur cu ata, care sa îi tina strâns împreuna, sa nu care cumva sa zburde singuratici. Caciulitele ghioceilor tânjeau totusi catre libertatea plopilor. Soarta lor era însa data pieirii si efemeritatii, la fel ca si a noastra. Vor fi uitati, se vor ofili probabil înaintea noastra din lipsa de perfuzii si doze de seva vitala, si ne vor sopti în cele din urma un simplu adio! Daca ne-ar vorbi ghioceii… Daca ne-ar zâmbi zambilele…
Domnul Shakespeare revenise dupa un timp, se aseza în fata mea, îmi zâmbise ca si cum ar fi o zambila, îsi asezase stetoscopul, iar dupa ce îsi chema asistenta, îi spuse sa îmi schimbe pozitia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administra o seringa în gât.
Pâna sa mi se închida ochii cu totul, râsul bucatarului cu stetoscop îmi rasuna ca un ecou într-o camera goala, fixându-se în creier.

Avrigul în calea furtunii - Batalia Sibiu-Câineni, 1916 (V)

 

Primul Razboi Mondial a pus România în fata uneia dintre marile probleme ale existentei sale: necesitatea construirii unui stat care sa cuprinda si teritoriile locuite de români, dar aflate sub ocupatie straina.
Dupa doi ani de neutralitate România intra în razboi în 1916 pentru împlinirea dezideratului sau, puterile Antantei, de partea carora lupta si promiteau acest lucru. Armata româna a dus lupte grele înca de la început si fiecare mare campanie a ramas în memoria istoriei ca exemplu de abnegatie, de spirit de sacrificiu si daruire pentru un ideal care, astazi, din pacate, multora li se pare desuet: apararea independentei României si unirea teritoriilor locuite de români din imperiul austro-ungar cu patria-mama. Alaturi de ostasi populatia civila si-a adus un consistent aport pentru ca marele vis sa se împlineasca. Jertfele au fost numeroase nu numai din rândul armatei dar si din rândul populatiei necombatante.
Printre bataliile duse de Armata Româna în 1916, fiecare cu rezonanta în epoca si timp, se numara si cea cunoscuta astazi ca “Batalia din zona Sibiu-Câineni” din septembrie a acelui sângeros an 1916. Cu o limita extremis la est dincolo de Porumbacu si la vest dincolo de Jina, frontul bataliei din septembrie a cuprins si teritoriul Avrigului Avrigul situându-se în imediata apropiere a epicentrului acestuia. Pentru fiecare palma din teritoriul cuprins între Porumbacu si Jina s-au dat lupte grele ostasii platind un greu tribut de sânge.
În ziua de 15/28 august armatele române trec Carpatii pentru a-si elibera fratii ardeleni de sub stapânirea austro-ungara. Grupul Olt-Lotru al trupelor de acoperire al Armatei I Române reuseste, în trei zile sa patrunda în Transilvania constituind un cap de pod în sudul Sibiului, punând stapânire pe linia Racovita, Bradu,Vestem, Cisnadie. La 21august/3septembrie acelasi grup primeste ordinul de a ocupa Avrigul si Porcestiul pentru asigurarea flancului drept, iar la 23 august/5septembrie prin ordinul 102/22 august dat de Armata I Româna, batalionul 1/R.2I graniceri comandat de Lt. Col. Gheorghe Cantacuzino ocupa pozitie în Avrig si podul peste râul Olt. Într-u-cât în urma caderii Turtucaei ofensiva în Transilvania este amânata, armata primeste ordin sa organizeze o rezistenta puternica pe pozitiile ocupate.
 Linia de rezistenta hotarâta prin ordinul de operatii nr. 6 este stabilita pe aliniamentul: Avrig, Sacadate, dealul Cosacului, Piscul darâmat, Casolt, Selimbar, Padurea Buchii, Cisnadie, Cisnadioara, Rasinari, Poplaca. Primul sector al acestei linii era cuprins între Capul Dealului (Avrig) si Casolt si era ocupat de Divizia 13.
Sectorul Avrig este împartit în doua: pe stânga Oltului din munti (Capul Dealului) pâna în Olt si pe dreapta cuprinzând podul peste Olt, Bradu pâna la Casolt.
Ca forta combatanta: un batalion din Regimentul 72 de infanterie, Batalionul de militii Arges, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie sub comanda comandantului de batalion Lt. Col. C. Merisescu, Regimentul 2 calarasi cu o sectie de mitraliere si escadronul 3 al Regimentului 1 calarasi cu sectia de mitraliere.
La Bradu se afla cartierul Diviziei 13, escadronul de stafeta, compania de pionieri, o sectie de telegrafie si o sectie de proiectoare. La Avrig era centrul de reaprovizionare.
La Sacadate si pe dealurile de lânga localitate (Chirmogului, Bucsei, Piscul darâmat) au fost amplasate batalioane de infanterie si artilerie.
Cu toate ca era vorba de o adevarata desfasurare de forte, populatia Avrigului n-a vazut acest lucru ca pe o povara, din contra, a sprijinit armata româna cu alimente, furaje pentru cai si atelaje pentru transport.
Contraofensiva armatelor germane a început pe 11/24 septembrie pe trei directii obiectivul major fiind defileul Oltului. Rezistenta armatei române a fost deosebit de puternica si un obiectiv care parea usor de atins pentru generalul Falkenhayn s-a dovedit mai mult decât dificil. Speranta pe care acesta si-o pusese in Corpul alpin austriac, antrenat în luptele în munti s-a dovedit, la acel moment, neîntemeiata. Totusi dispunând de forte superioare numeric si ca dotare tehnica si înaintând din trei directii forteaza armata româna la

repliere. Fiecare palma de loc a fost aparata cu îndârjire, iar jertfele armatei române n-au fost putine.
În zona Avrigului lupte grele s-au dat în Capul Dealului, ostasii români care ocupasera pozitie acolo fiind prinsi între doua focuri un detasament german ce se afla la Porumbacu a atacat în dimineata zilei de 15/28 septembrie flancul drept al Corpului 1 armata reusind sa ocupe cu un regiment de cavalerie Avrigul si împingând trupele române spre munte, de cealalta parte un detasament german ocupase pozitie la “Cetate” blocând poteca pe care s-ar fi putut retrage ostasii români si tinând între doua focuri trupele din Capul Dealului. Armata româna si-a aparat pozitiile cu toata dârzenia tinând deschise alte poteci aratate de localnici pentru retragerea peste munti a combatantilor români.
Avrigenii au condus pe carari numai de ei stiute grupuri de ostasi români în retragere reusind sa-i strecoare din încercuirea germana.
A fost momentul si ocazia pentru multi avrigeni si vecini ai lor sa treaca muntii si sa se înroleze în Armata Româna pentru împlinirea unui deziderat: Unirea Transilvaniei cu România. Din cei plecati atunci unii si-au dat viata pe fronturile pe care armatele românesti au fost nevoite sa dea masura abnegatiei, curajului si sacrificiului.
Troita din curtea bisericii ortodoxe, ridicata în memoria avrigenilor cazuti în razboi ramâne ultimul semn al daruirii supreme a acelor bravi barbati. Mai ramân, stinghere, amintirile rudelor, vecinilor, dar pentru ca generatiile ce i-au cunoscut se sting aceste amintiri sunt si ele, din pacate, tot mai sterse.
Legate de campania din 1916, în multe din satele însirate în lungul frontului troite sau cimitire ale eroilor cazuti fac apel la memoria urmasilor.
Pâna nu demult în padurea dintre Capul Dealului si Cetate, pe o muchie de deal, o cruce înalta marca locul acelor lupte.
Istoria a consemnat faptele armatelor române în Campania din 1916, noi trebuie sa pastram vie memoria celor care au sfintit cu sânge pamânturile noastre.



BIBLIOGRAFIE

1. Atanasiu Victor , Batalia din zona Sibiu-Caineni, Bucuresti, Ed. Militara, 1982.
2. Giurescu Constantin, Istoria Romanilor, vol. III, Bucuresti, Ed. ALL, 2007

Ramasitele unui baroc târziu - Resedinta de vara a Baronului Samuel von Brukenthal

Ce poate fi mai
frumos decât sa
sti ca în localitatea
ta... da, în Avrig...
se afla poate cel
mai vechi complex
baroc din tara...



As putea spune ca
acesta este o minune
a micului nostru oras...
Este pe lânga personalitatea
lui Georghe Lazar
si ceea ce a lasat acesta posterioritatii,
al doilea monument al Avrigului


Ne orpim mereu 
la intrare... ori, 
atunci când vrem
sa imortalizam
mementele cele mai
frumoase ale unui
cuplu proaspat
casatorit, ne facem
curaj si intram sa
facem câteva fotografii...

Un loc unde putem ramâne în istorie,
atât la propriu, cât si la figurat.

În cadrul Festivalului “Toamna Baroca la Avrig”
am avut prilejul, nu numai prin aceste
minunate fotografi expuse,
ci si prin cele câteva cuvântari
ale organizatorilor
si ale invitatilor
acestora, sa
rememoram o
istorie a locului
si a atmosferei
baroce a
începutului de
secol XIX.
Câteva elemente de
stil si arhitectura,
parti înca intacte de
gradini baroce,
aspecte si imagini
reconstituite, au reusit
sa ne reumple
memoria
cu ceea ce
nu mai
avem voie
sa uitam.

De ce citim?

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui .Citeşti tot timpul, citeşti în tren, în autobuz citeşti în parc.Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi citi.Cu computerul este mai greu…”

(Umberto Eco)

De ce citim? Unii citesc din snobism, alţii citesc din plăcere şi din pasiune, iar alţii citesc din obligaţie. A citi din snobism în opinia mea înseamnă a citi pentru că aşa este moda, trendul şi că trebuie să fii în pas cu toate noutăţile (şi fie vorba între noi, nu sunt mereu strălucite), cititul din pasiune înseamnă a citi din plăcere şi că vrei să citeşti şi este deja un obicei (citeşti în pat, în tren, la birou, în timp ce aştepţi la medic, în metrou, pe wc., în maşină, în timp ce mănânci etc. Cititul din obligaţie este cititul cursurilor, caietelor, manualelor pentru şcoală. De ce citim până la urmă? Răspunsul ar fi: să fim în „trend”, că am auzit un zvon că lectura ne face mai deştepţi etc.

Eu citesc din pasiune şi nu din snobism, sau ca să devin mai deşteaptă. Am scriitori pe care îi recitesc din iubire, dar am şi noutăţi care le-am citit sau achiziţionat nu din snobism, ci din necesitate. “Cum să fii o lady “ de la Editura Nemira “Codul bunelor maniere” de la Editura Humanitas sunt cărţi pe care le recomand ca lectură obligatorie începând cu clasa a II a. Frumos nu? De ce să nu recunosc sunt cărţi pe care nu vreau să le cumpăr tocmai din snobism. Librariile sunt pline cu noutăţi deschise oricând pentru orice public.Ce rost are să dau banii pe o carte care nu mă atrage şi nu o voi citi niciodată? Răspunsul ar fi ca să am cărţi în bibliotecă şi să mă pot lăuda cu noile cărţi, că de’, aşa este „trendul”.

Suflă un „trend” prin librării care aduce un val de noutăţi din colecţia „Chic” Editura Polirom (mamă… şi sunt cărţi una şi una… cu sfaturi şi întâmplări mai ceva ca în revistele “Povestea mea”, şi fată… merită să citeşti că îţi dă o lecţie de viaţă, spun fetele intre ele) Ştiţi proverbul acela: “Afară vopsit gardul, în casă leopardul? “E adevărat. De ce? Deoarece sunt cărţile acelea cu coperţi colorate şi frumoase de îţi ia ochii şi îţi sar în mână de pe raft, dar înăuntru e telenovelă curată. “Amanda se mărită“, exemplul concret care seamănă a scenariul de telenovelă din titlul (nu am citit-o). Şi tot zicând de valul de noutăţi adevărul este că te cam ia valul acesta. Şi te ia valul de cumperi noutăţile că de’, e „trendul” şi cum să nu îţi iei şi tu dacă şi vecina de la trei şi colega de birou, până şi şefa ta îşi cumpără… Tu de ce nu ai face-o? Nu pot descrie în cuvinte plăcerea de a citi o carte bună şi de a gusta din clasicii literaturii universale. În librăriile secolului XXI aceştia sunt undeva sus aşezaţi şi nu pe scară ierarhică, ci pe scară valorică, las’ că lumea caută noutăţi nu vechituri ( lucru spus de o tânără care tocmai îşi achiziţionase “Totul despre sex” şi “Gossip girl”). Ce urât să auzi tânăra generaţie vorbind aşa despre oamenii care au rămas, sunt şi vor fi în literatura universală de neînlocuit şi au făcut istorie prin cărţi. Un Tolstoi, Dostoievski, Eco sau Dumas sunt înlocuiţi pe rafturile librăriilor, adevărat, încet, încet, de Paul Coelho, Ismail Kadare, Jose Saramago, şi alţii. Şi fie vorba între noi, clasicii sunt mai scumpi faţă de cărţile noi apărute şi în „trend”. Bine că mai există anticariate, tarabe (fie ele şi online), şi surpriză, ziare care pentru a ridica tirajul publicaţiei dau şi cărţi (Colecţia Cotidianul spre exemplu).

Cititul o formă de snobism?

A fi snob înseamnă a adopta fără discernământ şi cu orice preţ tot ce este la modă. Snobul nu se încadrează doar la modă, cluburi şi bijuterii, ci şi la citit. Lumea citeşte în ziua de azi, dar ce citeşte? Tinerii ştiu cine este Dostoievski sau Dickens? Snobii (şi sunt destui), citesc ce este în „trend, ce recomandă ziarul sau revista „X” Magazin, sau ce se aude. O bârfă care spune că „X” Scriitor a scris o carte bestială şi cu o acţiune ce te ţine cu sufletul la gură este o carte bună, chiar genială şi ieşită din comun. Aşa că fuguţa la Diverta de parcă ar fi singura librărie în România şi căutăm cartea. Dacă o găsim, citim din ea şi dăm zvonul mai departe că de’, e în „trend”. Vă mai aduceţi aminte de Sandra Brown? Şi ea a fost înlocuită. Snobul face tot ce poate ca să arate lumii că el citeşte. Îşi scoate cartea în mijloacele de transport în comun deşi el are căştile în urechi şi ascultă manele; vorbeşte despre o carte ca fiind genială când de fapt ea poate fi doar o simplă carte de bucate pe care a mutat-o de pe raftul magazinului la el în bibliotecă, deşi el nu găteşte; merge la o lansare de carte, ia cuvântul şi începe să vorbească pe lângă subiect sau şi mai rău, să se laude că are toate cărţile autorului (de parcă ar interesa pe cineva). Sunt şi oameni care tratează sub această formă dar oare rămân cu ceva în cap, sau le numără cineva cărţile din bibliotecă? Nu cred, dar dacă „trendul” este aşa, să o ştim şi noi.

Poveste despre îngerul Iov - Doctorand Radu Vasile Chialda

Mi s-a furat NeSimtirea
Si-a fost dusa în turnul de fildes
Al Marelui NeSimtit al Universului.

Apoi mi s-au furat aripile nevazute
Si-au fost expuse într-un cub de plasma
La Muzeul Inter-Galactic
Al Aripilor Lepadate de Îngeri.

Iar când am ramas fara Sfintenie
Am devenit Om…
Un actor la Teatrul lui „D”.

Postasul Caii Lactee
Ma înstiintase ca „D” ma doreste în Legiunea Straina…
Am devenit Caraus de Suflete Ratacite în Spatiu
Si eram platit cu frânturi de NeSimtire.

Negustorul de Suflete Ratacite
M-a înselat la Cântar…
Mintise în raportul de rascumparare
Si-am fost acuzat de abuz.

Aripile mi se regenerau greu,
Dar îmi pierdusem de-acum
Instinctul zborului.
Fusesem transformat în regizor
Si înca mai visam la Hainele Sfinteniei;
Manastirile Sacre de la Poalele Carului Mare
Îmi pareau totusi prea sarace
Sa-mi întretina vie speranta.

Mi-am recâstigat NeSimtirea…
Scenaristul îmi cumparase pelerina
Cu implanturi de Aripi de Înger,
M-am îndragostit de o actrita de pe alta planeta
Si mai primisem o Sticluta de Sfintenie.

Era destula eternitate…
Nu mai masuram Timpul în Ere Lumina,
Iar furnicaturile Sfinteniei
Au început sa-mi arda înfatisarea de Om.

Nu mai simt, nu mai sunt Om
Am aripi noi, iar Muzeul Inter-Galactic
Al Aripilor Lepadate de Îngeri
A ramas doar cu autograful meu
Si cu biletele vândute.
Nu mai sunt actor, nu mai joc teatru…
Nu mai primesc telegrame de la „D”.
Acum îi stau alaturi
Mai Sfânt ca Niciodata.

Mai Marele NeSimtit al Universului
A pierdut biciul cu numele meu
Si-a trebuit sa ma plânga.

Peisaj Celest - Preot Vasile Gafton

Ati privit vreodata în noaptea de vara
Cu ochii mariti de mirare adânca
Cum, iute ca gândul, iara si iara
Din cer pe pamânt se abate vreo stânca?

Oh!... visele noastre sunt stele si sori,
Luceferi si lune, cometi calatori
Ce-ti pierd dup-o vreme lucirea, misterul
Si cad pe pamânt pustiindu-ne cerul.

Ne-nchidem visarea în lut si-n tarâna,
Uitam de-nnãltimi si de zmei si de zâna
Si fara de timp ni se scurge viata
Precum si-un surâs ne strafulgera fata.

Mai da-ne Stapâne un cer plin cu stele,
Mai stinge din vrajba, din ura, din rele;
Rasai-ne vise în somnul tihnit
Si umple iar lumea de dor de iubit!

Maria se preumbla - colind

Maria se preumbla,
Vrând lacas a-si cauta,
Cauta-n sus si cauta-n jos
Bate vântul friguros,
Ne-având vesmânt de-ajuns
Sa nasca pe Domnul Sfânt.
- Buna seara mai Craciune,
Zise Maria cele bune,
- Lasa-ma în patul tau
Ca sa nasc pe Dumnezeu.
Dar Craciun asa zicea:
Patul meu nu ti l-oi da,
Dute-n grajdul cailor,
Ori în ieslea boilor
Caci aicea n-ai ce face,
Nu te las sa nasti în pace.
Si-atunci Maria pleca,
Si merghea pâna afla,
O pestera si intra,
Intra într-ânsa plângând,
Durerile-o cuprinzând,
Iar când sta si odihnea,
Caii-ncep a tropoi
Si iepele-a rânchezi,
Maria le cuvanta
Cailor si dragilor,
Stati pe loc nu tropoiti
Ca durerile-mi mariti,
Dar caii n-au ascultat
Maria i-a blestemat:
Fir-ati voi cai blestemati,
De mâncat sa n-aveti sat,
Si cu oricata mâncare
Sa n-aveti îndestulare.
Si cum sta si odihnea
Boii-ncep a rumega,
Maria le cuvanta,
Boilor si dragilor,
Stati pe loc nu rumegati,
Linistea mi-o tulburati.
Boii-ndata-au ascultat,
Maria s-a asezat,

Viflaimul - colind

Viflaimul jidovesc,
S-a nascut Domnul Ceresc,
Iar atunci când se năştea,
Irod Craiul poruncea.
Veste mare s-auzit,
Cam de către Rasarit
Si-o stea mare s-a ivit
Pan' la Viflaim a venit.
Si cu ea calatorind
Trei crai de la Rasarit,
Iar Craii trei insi erau,
Tocmai de la Perseda.
Numele lor asa erau:
Gaspar, Baltezar, Merchior,
Irod calea lor tiind
Foarte tare ispitind,
Dar Craii-ntelepti fiind
Prin vis porunca luând
La Ierusalim s-au dus
Steaua lor li s-a ascuns
Si le-a fost de întrebare
De-o nastere, de-un crai mare.
Unde stiti ca s-a nascut
Un Crai tânar nu demult.
Noi l-am vast la Rasarit
Dupa daâsul am venit.
Iara Irod Împarat,
Vazându-se înselat
Oaste mare-a ridicat
Multi coconi mici a taiat
Patrusprece mi de prunci
De doi ani în jos mai mici
Si-au dorit far de folos
Sa-l taie si pe Hristos
Pe Hristos nu l-au taiat
Tatal Sfânt l-a aparat
Si la dus la Eghipet
Sa-l aseze pe mosie
Ca pe-un Împarat de vecie
Amin Doamne slava Tie.

Cules de la
Chialda Gheorghe,
1972

Avrigeni în imagini

 

Logo - Motto