joi, 31 decembrie 2009

... (Un articol pe care sigur n-o sa-l citeasca nimeni) - Editorial


                                                                                                       
De ce acest titlu? Pentru că este un articol despre fericire, credinţă şi despre Dumnezeu, iar lumea în care trăim, aşa cum arată ea, nu este, nu poate fi o lume interesată de aceste lucruri. Aşa-i că acum nu Vă mai interesează nici pe Dumneavoastră? Totuşi...
Cuprinşi de bucuria sărbătorilor şi a uitării de griji şi de tristeţi, ne propunem cu toţii să facem un exerciţiu interesant şi anume, acela de a ne... obişnui cu fericirea. Asta, fireşte, presupunând că ştim ce este fericirea. Nu fiţi trişti şi nu vă îngrijoraţi chiar deloc, nu trebuie s-o mai căutăm, este aici, aproape, în sufletele noastre, numai că trebuie s-o cunoaştem, să ne obişnuim cu ea.
Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată problema dacă există legătură între cunoaştere şi fericire,  deşi nu scăpăm niciunul dintre noi de problema aceasta a cunoaşterii, în orice formă s-ar manifesta dorinţa noastră de cunoaştere şi, cu atât mai mult, de problema fericirii sau, mai precis a propriei fericiri şi a posibilităţii de a crede în ea şi de a accede la ea.
Ce am putea cunoaşte cu privire la fericire, când lumea ni se perindă prin faţa ochilor cu toate ale sale, în această trecere fără oprire a vieţii noastre dinspre acel ieri pe care l-am lăsat în urmă spre veşnicul azi al Împărăţiei lui Dumnezeu, primită în dar ca supremul bine pe care îl poate nădăjdui vreun muritor la sfârşitul ostenelilor.
Poate, chiar acest lucru: că, lumea, şi noi, cu eşecurile lumii şi cu eşecurile noastre, dar mai ales cu visele lumii şi cu visele noastre, nu suntem sortiţi pieirii, ci înveşnicirii. Poate vom ajunge la cunoaşterea că fericirea rezultă tocmai din faptul că suntem veşnici, iar timpul acesta al vieţii de aici nu face decât să pregătească ceea ce este dincolo.
Apoi, că înveşnicirea aceasta în bine sau în rău, în visele sau în eşecurile noastre ţine numai de noi.
În sfârşit, poate că, parcurgând timpul, străbătându-l în mare grabă, culegând impresii, tristeţi, bucurii, vom cunoaşte (şi, cunoscând, vom înţelege) că trebuie să le probăm pe toate, să le decantăm, unii prin filtrul credinţei, alţii prin cel al necredinţei, pentru a observa ce se întâmplă cu ele. Şi se poate observa că cele trecute prin filtrul necredinţei datorate neîncrederii dau toată încărcătura lor aici, producând tot felul de efecte neplăcute şi nedorite, efecte pe care necredinţa că cineva ar putea să le transforme în altceva le va înveşnici, făcându-ni-le pricină de frământare şi tristeţe şi suferinţă nesfârşite.
Dimpotrivă, cele trecute prin filtrul credinţei, dacă sunt bucurii, dacă sunt sentimente de mulţumire de pe urma faptelor bune pe care le facem, încrezători în cei către care le facem şi în Cel care ne îndeamnă să le facem, vor fi şi ele înveşnicite, însă, excepţie făcând de această dată durerile şi tristeţile pe care le avem în această lume (în care nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită) de pe urma faptelor noastre bune, dureri şi tristeţi care vor fi transferate Altcuiva. Acel Altcineva este Hristos.
Din Cartea Facerii aflăm că, prin actul creaţiei omul a fost introdus în ambianţa spirituală a filiaţiei divine, prototipul lui fiind însuşi Dumnezeu-Cuvântul Care la plinirea vremii (Gal. 4, 4) se va întrupa făcându-Se Hristos. Chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală aşezată în faţa unui Dumnezeu personal, nici chiar îndepărtarea de acest Dumnezeu personal nefiind în stare să-i smulgă omului acest atribut de persoană, deoarece chipul din el nu poate fi distrus; dimpotrivă, prin împlinirea voii lui Dumnezeu chipul s-ar putea transforma în asemănare desăvârşită cu Dumnezeu. Astfel, viaţa omului în rai este descrisă de Sfânta Scriptură, în primul rând ca fiind una fericită, fericirea aceasta datorându-se şi altor motive, dintre care vom expune câteva în cele ce urmează.
În primul rând, în raport cu restul creaţiei omul a fost făcut de către Dumnezeu stăpân, însuşi modul în care este adus omul la existenţă este diferit de modul în care au fost create celelalte elemente ale lumii văzute sau ale celei nevăzute.
Apoi, în starea paradisiacă, datorită deplinei armonii dintre trup şi suflet nu exista în viaţa omului boală sau stricăciune, iar grijile legate de viaţă nu-i distrăgeau atenţia de la realizarea comuniunii/fericirii împreună cu Dumnezeu. Neducând până la final ascultarea de Dumnezeu însă, omul va cădea în păcatul neascultării, ajutat, aşa cum cunoaştem cu toţii, de diavol, până atunci singurul duşman al fericirii umane.
Şi acum, abrupt, neîncheind acest articol, care va rămâne neterminat, cum de altfel rămâne neterminat si proiectul omului de a-şi căuta, cunoaşte şi împlini fericirea personală, în pofida faptului că se plânge mereu că ea, fericirea este lucrul care îi lipseşte, Vă dau întâlnire în viitorul număr al revistei, în care sper să aşez un articol pe care să-l şi citească cineva.
 

Obiceiuri stravechi la Avrig. Meteleaua




Ne-am obişnuit să vedem, în fiecare an la 28 Decembrie, a patra zi de Craciun, lume multă, atât din Avrig cât şi din localitaţile vecine, adunată în Piaţa Gheorghe Lazăr să vadă meteleii.
Aşteptată de mulţi sărbătoarea meteleilor sau “Meteleaua” este unul din cele mai vechi obiceiuri care se mai practică  încă la Avrig.
Legată de adunarea Cetelor de feciori şi sărbătorile de iarnă, la distanţă egală între  noaptea Nasterii Domnului şi cumpăna dintre ani (noaptea Sfantului Vasile), ca un semn de echilibru şi constanţă între cele două magice deschideri ale cerului, “Meteleaua” este o sărbătoare cu origine păgână  care şi-a câştigat aura de sacralitate prin simbolistica sa de victorie a binelui, a luminii, a renaşterii.
In ziua de 28 decembrie fiecare ceată de feciori îşi alege o temă dupa care  îşi face costumaţia..... Dacă tema presupune un număr mai mare de personaje ȋntreaga ceată se costumează, este – pentru necunoscători – ca un fel de carnaval cu câte o temă diferită pentru fiecare ceată de feciori, semnificaţia acestui obicei fiind însă, dincolo de spectacol, una din cele mai profunde.
Evident că există concurenţă  între cete fiecare dorind să aibă reprezentaţia cea mai reuşită, temele se ţin secrete până la ieşirea  în stradă, elementul surpriză contând greu  în faţa publicului. Cetele ies dupa-amiaza pe străzi şi se strâng  în piaţa din centrul localităţii defilând pentru a-şi arăta ingeniozitatea. Departe de a mai fi doar o simplă mască “compoziţiile” cetelor au devenit adevărate tablouri alegorice cu subiecte din cele mai diverse. Este o formă de preluare şi …. adaptare a tradiţiei la cotidian. In ultimii ani Consiliul Local a premiat cele mai interesante tablouri.
Obiceiul are origini străvechi,  încă din perioada precreştină când oamenii sărbătoreau solstiţiul de iarnă aprinzând focuri pe dealuri şi la răspântii. Mai târziu, la răspântiile  din localitate rugurile au fost  înlocuite cu un manechin din paie. Focurile aveau menirea de a alunga  întunericul asociat răului  în acea veşnică luptă  între bine şi rău  , dintre noapte şi zi, iar arderea unui om de paie la răscruci simboliza înnoirea,  renaşterea, curăţirea prin purificarea focului, arderea vechiului an încheiat în iarnă pentru a face loc noului, luminii, vieţii. Credinţa în aceste simboluri, păstrarea şi perpetuarea practicilor de acest gen le-a dăruit valenţe sacrale fiind, în timp, preluate în comunitatea creştină consacrate apoi sărbătorilor Crăciunului.
Sărbătoarea are corespondenţe în categoria misterelor iniţiatice practicate în perioadele ce au precedat creştinismul dar şi în paralel cu acesta şi era deosebit de importantă pentru comunitate.
Până tarziu, în perioada interbelică, obiceiul s-a păstrat în forma sa arhaică, fiecare ceată de feciori făcea un meteleu de paie pe care îl plimbau pe uliţe,  îl jucau  în piaţa satului iar la sfârsitul zilei  îi dădeau foc la o răspântie. Tot până atunci se mai păstra , în memoria colectivă şi semnificaţia ocultă a arderii , ritualul fiind mai complex decât ceea ce s-a păstrat: feciorii dansau în cerc în jurul focului iar cel mai bătrân dintre ei cânta:
“Arză Doamne, arză rău'
Cum să arde meteleu'
Si dă roadă după car
Ne fereşte de amar.”
Arză Doamne, arză rău'
Cum să arde meteleu
Dă-ne bună cu sănătate
Si le-om duce bine toate.”
Până la Primul Război Mondial, după arderea meteleului şi jocul în jurul focului “găzdoaia” [1] sau o femeie bătrână  împrăştia cenuşa în răspântie descântând :      “ ca vântul să se ducă relele, ca cenuşa să se-mpraştie, să rămânem curaţi si luminaţi, ca de Maica Domnului lasaţi”.
După război această parte ritualică a fost uitată.
După cel de al Doilea Război Mondial cetele au schimbat puţin obiceiul în sensul că, în loc de meteleul din paie mascau un ţigan (plătit cu bucate) înfăşurându-l  în paie, îl vopseau pe faţă şi-l plimbau după acelaşi tipic dar, la finalul zilei focul  în răspântie îl făceau cu lemne.
Incet, încet locul ţiganului mascat l-au luat feciorii, costumându-se în diverse personaje sau creând chiar scene alegorice legate de viaţa socială a satului. Probabil că o influenţă în această schimbare a avut-o şi un obicei al saşilor practicat în februarie cu similitudini în ceea ce a devenit în timp Meteleaua.
Astăzi Meteleaua este încă cea mai spectaculoasă parte a obiceiurilor de iarnă şi încheie ritualul cetelor , feciorii ard la miezul nopţii lemnele rămase din cele strânse de la gospodari în Ajunul Craciunului luându-şi rămas bun de la sărbătoare:
“Pare-mi rău după Crăciun
C-o fost mare şi-o fost bun,
C-o fost mic şi-o fost voinic
Si nu s-o-ntâmplat nimic.”
Meteleaua era un obicei practicat în exclusivitate de feciori, fetele neparticipând la el decât ca spectatoare, singura prezenţă feminină activă în acest ceremonial fiind găzdoaia  sau o babă care, după stingerea focului şi retragerea feciorilor din răspântie     împrăştia cenuşa descântând, dar această parte a ritualului s-a pierdut de mult.
Astazi însă, se intâmplă să se costumeze şi fetele luând parte  în mod direct la spectacol. Oamenii au uitat semnificaţia ritualică a obiceiului, atât pe cea arhaică – păgână, dar chiar şi pe cea mai târzie: de ironizare a unor caractere sau a unor aspecte ale vieţii localitaţii care ieşeau din normalitatea vieţii sociale. Meteleaua a devenit un motiv de distracţie pentru tineri cu conotaţii din cele mai diverse. Va mai dăinui, probabil, atâta cât timp vor mai dăinui cetele.


[1]              Sotia gospodarului care gazduia ceata pe timpul sarbatorilor. n.a.