joi, 31 decembrie 2009

... (Un articol pe care sigur n-o sa-l citeasca nimeni) - Editorial


                                                                                                       
De ce acest titlu? Pentru că este un articol despre fericire, credinţă şi despre Dumnezeu, iar lumea în care trăim, aşa cum arată ea, nu este, nu poate fi o lume interesată de aceste lucruri. Aşa-i că acum nu Vă mai interesează nici pe Dumneavoastră? Totuşi...
Cuprinşi de bucuria sărbătorilor şi a uitării de griji şi de tristeţi, ne propunem cu toţii să facem un exerciţiu interesant şi anume, acela de a ne... obişnui cu fericirea. Asta, fireşte, presupunând că ştim ce este fericirea. Nu fiţi trişti şi nu vă îngrijoraţi chiar deloc, nu trebuie s-o mai căutăm, este aici, aproape, în sufletele noastre, numai că trebuie s-o cunoaştem, să ne obişnuim cu ea.
Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată problema dacă există legătură între cunoaştere şi fericire,  deşi nu scăpăm niciunul dintre noi de problema aceasta a cunoaşterii, în orice formă s-ar manifesta dorinţa noastră de cunoaştere şi, cu atât mai mult, de problema fericirii sau, mai precis a propriei fericiri şi a posibilităţii de a crede în ea şi de a accede la ea.
Ce am putea cunoaşte cu privire la fericire, când lumea ni se perindă prin faţa ochilor cu toate ale sale, în această trecere fără oprire a vieţii noastre dinspre acel ieri pe care l-am lăsat în urmă spre veşnicul azi al Împărăţiei lui Dumnezeu, primită în dar ca supremul bine pe care îl poate nădăjdui vreun muritor la sfârşitul ostenelilor.
Poate, chiar acest lucru: că, lumea, şi noi, cu eşecurile lumii şi cu eşecurile noastre, dar mai ales cu visele lumii şi cu visele noastre, nu suntem sortiţi pieirii, ci înveşnicirii. Poate vom ajunge la cunoaşterea că fericirea rezultă tocmai din faptul că suntem veşnici, iar timpul acesta al vieţii de aici nu face decât să pregătească ceea ce este dincolo.
Apoi, că înveşnicirea aceasta în bine sau în rău, în visele sau în eşecurile noastre ţine numai de noi.
În sfârşit, poate că, parcurgând timpul, străbătându-l în mare grabă, culegând impresii, tristeţi, bucurii, vom cunoaşte (şi, cunoscând, vom înţelege) că trebuie să le probăm pe toate, să le decantăm, unii prin filtrul credinţei, alţii prin cel al necredinţei, pentru a observa ce se întâmplă cu ele. Şi se poate observa că cele trecute prin filtrul necredinţei datorate neîncrederii dau toată încărcătura lor aici, producând tot felul de efecte neplăcute şi nedorite, efecte pe care necredinţa că cineva ar putea să le transforme în altceva le va înveşnici, făcându-ni-le pricină de frământare şi tristeţe şi suferinţă nesfârşite.
Dimpotrivă, cele trecute prin filtrul credinţei, dacă sunt bucurii, dacă sunt sentimente de mulţumire de pe urma faptelor bune pe care le facem, încrezători în cei către care le facem şi în Cel care ne îndeamnă să le facem, vor fi şi ele înveşnicite, însă, excepţie făcând de această dată durerile şi tristeţile pe care le avem în această lume (în care nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită) de pe urma faptelor noastre bune, dureri şi tristeţi care vor fi transferate Altcuiva. Acel Altcineva este Hristos.
Din Cartea Facerii aflăm că, prin actul creaţiei omul a fost introdus în ambianţa spirituală a filiaţiei divine, prototipul lui fiind însuşi Dumnezeu-Cuvântul Care la plinirea vremii (Gal. 4, 4) se va întrupa făcându-Se Hristos. Chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală aşezată în faţa unui Dumnezeu personal, nici chiar îndepărtarea de acest Dumnezeu personal nefiind în stare să-i smulgă omului acest atribut de persoană, deoarece chipul din el nu poate fi distrus; dimpotrivă, prin împlinirea voii lui Dumnezeu chipul s-ar putea transforma în asemănare desăvârşită cu Dumnezeu. Astfel, viaţa omului în rai este descrisă de Sfânta Scriptură, în primul rând ca fiind una fericită, fericirea aceasta datorându-se şi altor motive, dintre care vom expune câteva în cele ce urmează.
În primul rând, în raport cu restul creaţiei omul a fost făcut de către Dumnezeu stăpân, însuşi modul în care este adus omul la existenţă este diferit de modul în care au fost create celelalte elemente ale lumii văzute sau ale celei nevăzute.
Apoi, în starea paradisiacă, datorită deplinei armonii dintre trup şi suflet nu exista în viaţa omului boală sau stricăciune, iar grijile legate de viaţă nu-i distrăgeau atenţia de la realizarea comuniunii/fericirii împreună cu Dumnezeu. Neducând până la final ascultarea de Dumnezeu însă, omul va cădea în păcatul neascultării, ajutat, aşa cum cunoaştem cu toţii, de diavol, până atunci singurul duşman al fericirii umane.
Şi acum, abrupt, neîncheind acest articol, care va rămâne neterminat, cum de altfel rămâne neterminat si proiectul omului de a-şi căuta, cunoaşte şi împlini fericirea personală, în pofida faptului că se plânge mereu că ea, fericirea este lucrul care îi lipseşte, Vă dau întâlnire în viitorul număr al revistei, în care sper să aşez un articol pe care să-l şi citească cineva.