Ochii îmi erau mai obositi ca niciodata. Aproape ca nu-i puteam tine deschisi. Orice încercare de a lasa sa mai patrunda raze fierbinti în cristalinul îngalbenit de vreme era o munca asemanatoare cu cea a miticului Sisif. Doar bietul auz ma mai slujea cu credinta. Dar si acesta nu îmi putea oferi decât aproximativ 25% din cantitatea necesara de mireasma a vietii. De miscat nici vorba. Nici macar un deget. Medicul nu s-a sfiit nici o clipa sa îmi dea verdictul fatalitatii. Mi se interzisese sa ma gândesc, înca de acum o saptamâna, ca voi mai avea vreo sansa sa supravietuiesc printre cei pe care, de-abia acum, îi numesc oameni. Mereu am avut impresia ca societatea este o fata putin mai cizelata a unei savane globale. Acum îmi pare rau ca am sustinut cu vehementa aceasta ridicola si absurda imagine a habitatului antropic. Era un defect profesional. Oricum… Acum este prea târziu sa mai fac analize retrospective asupra propriilor mele credinte si convingeri.
Sunt o leguma… Sunt asemenea unui cartof fiert si uitat de câteva zile într-o oala imensa, alba, proaspat renovata cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschisi catre partea întunecata a lumii, dincolo de care nu salasluiesc decât doi plopi, pe care îi stiam de când au fost plantati acolo de progeniturile primei generatii de comunisti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert caruia îi tine companie un morcov, putin cam zbârcit, taiat si el pe la prostata din câte am auzit. Ne mai tine companie în mirifica noastra oala batrâneasca, o ceapa uscata, lipsita de propria-i seva, sedata si bine ancorata în perfuzii. Eram cea mai proaspata leguma din salonul 10. Din când în când mai venea bucatarul, si el putin anemic, cam pe la 70 si ceva de ani, sprijinit mereu de o asistenta tânara si de un stetoscop, probabil pe post de polonic, sa ne salute si sa ne întrebe de sanatate. Nu pentru ca sanatatea noastra era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru ca noi, cartoful fiert, stimabilul morcov si distinsa ceapa, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o leguma paralizata, în cautarea timpului pierdut cu tot felul de eschivari febrile din realitatea cubica si frumos vopsita cu lavabila, care îmi penetrau amintirile pâna în adâncul copilariei deja uitate.
Pierdusem oare sirul zilelor?... Memoria îsi dezintegrase o parte din arhivele securitatii. Nu mai gaseam o serie importanta de dosare despre ziua de 15 martie. Mai ramasese în arhivele memoriei mele doar un biletel, o declaratie a unui fost turnator, pe nume de cod: Domnu' Shakespeare. Asa se semna el. Dar si biletelul acesta era scris de mâna si abia se întelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau asa de bine… Memoria lucreaza înca foarte subtil. M-a trimis la aceasta zi frumoasa de primavara. Dincolo de o intuitie înca functionala, subliminalul exercitiu al memoriei unei minti pe jumatate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albastrui si dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul calatoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare si intrigi întregi, cu precadere cele care descriau primavara si oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul nasterii ghioceilor, 15 martie al fiecarui început de an din 1930 pâna astazi. Lipseau miresmele malinului înflorit si frunzele crude ale vlastarelor de vie.
Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astazi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel putin a-mi aduce aminte mai pot înca sa fac, cu toate ca aceasta frumoasa activitate fura multa energie din ceea ce le este necesar muschilor oculari sa se încordeze, sa tina pleoapele ridicate si pupilele larg deschise sa vada bine. Un urias paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o leguma, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschisi îndreptati mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeste poate tine ochii deschisi! Gândesc numai cu ochii închisi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securitatii.
Jumatate din zi mi-am promis ca voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o munca de bibliotecar securist, cautând fisierele lipsa, amintindu-mi momentele placute ale vietii, fetele cunostintelor si ale familiei mele, sentimentele traite cu intensitate maxima în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumatate de zi ma complac, vrând nevrând, constrâns de situatia mea de angajat în cursa fara întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnatilor la moarte pe caz de boala amorteala fizica într-un cartof fiert, asa cum îi place Domnului Shakespeare sa ma vada, pregatit sa se integreze într-o supa de legume, gatita prin tradare de sistemul somatic al fiintei umane, fata de acest mariaj simbiotic a doua entitati corupte, care odata ce parasesc alianta consfintita înca de la nastere, se abandoneaza reciproc, se anatemizeaza una pe cealalta si se autoexileaza, una sa putrezeasca în pamântul din care a fost creata, iar cealalta sa se risipeasca undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau daca o fi una mai al dracului, sa treaca în uitare aliindu-se cu focul etern si smoala iadului.
Aici, în aceasta gradina frumoasa de legume, gradinarul, care îsi aroga dreptul de veto asupra condamnarilor la fierbere prin chinul convietuirii speciilor, de buna voie si nesilit de nimeni ne mai uda fata la ore fixe, pentru a nu crapa în bataia lampilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravietui decât pe pervazul ferestrelor. O frunza de ficus plantata într-o cana de portelan, cu toarta sparta, umpluta pe jumatate cu pamânt lutos din fata spitalului, era aproape uscata, pesemne ca era bolnava si nu o trata nimeni. Într-o alta cana, de data aceasta de plastic si de culoare verde, stateau alaturi de frunza de ficus un fir de zambila alba si câtiva ghiocei veseli, sugrumati de jur împrejur cu ata, care sa îi tina strâns împreuna, sa nu care cumva sa zburde singuratici. Caciulitele ghioceilor tânjeau totusi catre libertatea plopilor. Soarta lor era însa data pieirii si efemeritatii, la fel ca si a noastra. Vor fi uitati, se vor ofili probabil înaintea noastra din lipsa de perfuzii si doze de seva vitala, si ne vor sopti în cele din urma un simplu adio! Daca ne-ar vorbi ghioceii… Daca ne-ar zâmbi zambilele…
Domnul Shakespeare revenise dupa un timp, se aseza în fata mea, îmi zâmbise ca si cum ar fi o zambila, îsi asezase stetoscopul, iar dupa ce îsi chema asistenta, îi spuse sa îmi schimbe pozitia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administra o seringa în gât.
Pâna sa mi se închida ochii cu totul, râsul bucatarului cu stetoscop îmi rasuna ca un ecou într-o camera goala, fixându-se în creier.
Sunt o leguma… Sunt asemenea unui cartof fiert si uitat de câteva zile într-o oala imensa, alba, proaspat renovata cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschisi catre partea întunecata a lumii, dincolo de care nu salasluiesc decât doi plopi, pe care îi stiam de când au fost plantati acolo de progeniturile primei generatii de comunisti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert caruia îi tine companie un morcov, putin cam zbârcit, taiat si el pe la prostata din câte am auzit. Ne mai tine companie în mirifica noastra oala batrâneasca, o ceapa uscata, lipsita de propria-i seva, sedata si bine ancorata în perfuzii. Eram cea mai proaspata leguma din salonul 10. Din când în când mai venea bucatarul, si el putin anemic, cam pe la 70 si ceva de ani, sprijinit mereu de o asistenta tânara si de un stetoscop, probabil pe post de polonic, sa ne salute si sa ne întrebe de sanatate. Nu pentru ca sanatatea noastra era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru ca noi, cartoful fiert, stimabilul morcov si distinsa ceapa, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o leguma paralizata, în cautarea timpului pierdut cu tot felul de eschivari febrile din realitatea cubica si frumos vopsita cu lavabila, care îmi penetrau amintirile pâna în adâncul copilariei deja uitate.
Pierdusem oare sirul zilelor?... Memoria îsi dezintegrase o parte din arhivele securitatii. Nu mai gaseam o serie importanta de dosare despre ziua de 15 martie. Mai ramasese în arhivele memoriei mele doar un biletel, o declaratie a unui fost turnator, pe nume de cod: Domnu' Shakespeare. Asa se semna el. Dar si biletelul acesta era scris de mâna si abia se întelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau asa de bine… Memoria lucreaza înca foarte subtil. M-a trimis la aceasta zi frumoasa de primavara. Dincolo de o intuitie înca functionala, subliminalul exercitiu al memoriei unei minti pe jumatate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albastrui si dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul calatoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare si intrigi întregi, cu precadere cele care descriau primavara si oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul nasterii ghioceilor, 15 martie al fiecarui început de an din 1930 pâna astazi. Lipseau miresmele malinului înflorit si frunzele crude ale vlastarelor de vie.
Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astazi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel putin a-mi aduce aminte mai pot înca sa fac, cu toate ca aceasta frumoasa activitate fura multa energie din ceea ce le este necesar muschilor oculari sa se încordeze, sa tina pleoapele ridicate si pupilele larg deschise sa vada bine. Un urias paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o leguma, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschisi îndreptati mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeste poate tine ochii deschisi! Gândesc numai cu ochii închisi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securitatii.
Jumatate din zi mi-am promis ca voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o munca de bibliotecar securist, cautând fisierele lipsa, amintindu-mi momentele placute ale vietii, fetele cunostintelor si ale familiei mele, sentimentele traite cu intensitate maxima în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumatate de zi ma complac, vrând nevrând, constrâns de situatia mea de angajat în cursa fara întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnatilor la moarte pe caz de boala amorteala fizica într-un cartof fiert, asa cum îi place Domnului Shakespeare sa ma vada, pregatit sa se integreze într-o supa de legume, gatita prin tradare de sistemul somatic al fiintei umane, fata de acest mariaj simbiotic a doua entitati corupte, care odata ce parasesc alianta consfintita înca de la nastere, se abandoneaza reciproc, se anatemizeaza una pe cealalta si se autoexileaza, una sa putrezeasca în pamântul din care a fost creata, iar cealalta sa se risipeasca undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau daca o fi una mai al dracului, sa treaca în uitare aliindu-se cu focul etern si smoala iadului.
Aici, în aceasta gradina frumoasa de legume, gradinarul, care îsi aroga dreptul de veto asupra condamnarilor la fierbere prin chinul convietuirii speciilor, de buna voie si nesilit de nimeni ne mai uda fata la ore fixe, pentru a nu crapa în bataia lampilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravietui decât pe pervazul ferestrelor. O frunza de ficus plantata într-o cana de portelan, cu toarta sparta, umpluta pe jumatate cu pamânt lutos din fata spitalului, era aproape uscata, pesemne ca era bolnava si nu o trata nimeni. Într-o alta cana, de data aceasta de plastic si de culoare verde, stateau alaturi de frunza de ficus un fir de zambila alba si câtiva ghiocei veseli, sugrumati de jur împrejur cu ata, care sa îi tina strâns împreuna, sa nu care cumva sa zburde singuratici. Caciulitele ghioceilor tânjeau totusi catre libertatea plopilor. Soarta lor era însa data pieirii si efemeritatii, la fel ca si a noastra. Vor fi uitati, se vor ofili probabil înaintea noastra din lipsa de perfuzii si doze de seva vitala, si ne vor sopti în cele din urma un simplu adio! Daca ne-ar vorbi ghioceii… Daca ne-ar zâmbi zambilele…
Domnul Shakespeare revenise dupa un timp, se aseza în fata mea, îmi zâmbise ca si cum ar fi o zambila, îsi asezase stetoscopul, iar dupa ce îsi chema asistenta, îi spuse sa îmi schimbe pozitia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administra o seringa în gât.
Pâna sa mi se închida ochii cu totul, râsul bucatarului cu stetoscop îmi rasuna ca un ecou într-o camera goala, fixându-se în creier.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu