Ne-am obişnuit să vedem, în fiecare an la 28 Decembrie, a patra zi de Craciun, lume multă, atât din Avrig cât şi din localitaţile vecine, adunată în Piaţa Gheorghe Lazăr să vadă meteleii.
Aşteptată de mulţi sărbătoarea meteleilor sau “Meteleaua” este unul din cele mai vechi obiceiuri care se mai practică încă la Avrig.
Legată de adunarea Cetelor de feciori şi sărbătorile de iarnă, la distanţă egală între noaptea Nasterii Domnului şi cumpăna dintre ani (noaptea Sfantului Vasile), ca un semn de echilibru şi constanţă între cele două magice deschideri ale cerului, “Meteleaua” este o sărbătoare cu origine păgână care şi-a câştigat aura de sacralitate prin simbolistica sa de victorie a binelui, a luminii, a renaşterii.
In ziua de 28 decembrie fiecare ceată de feciori îşi alege o temă dupa care îşi face costumaţia..... Dacă tema presupune un număr mai mare de personaje ȋntreaga ceată se costumează, este – pentru necunoscători – ca un fel de carnaval cu câte o temă diferită pentru fiecare ceată de feciori, semnificaţia acestui obicei fiind însă, dincolo de spectacol, una din cele mai profunde.
Evident că există concurenţă între cete fiecare dorind să aibă reprezentaţia cea mai reuşită, temele se ţin secrete până la ieşirea în stradă, elementul surpriză contând greu în faţa publicului. Cetele ies dupa-amiaza pe străzi şi se strâng în piaţa din centrul localităţii defilând pentru a-şi arăta ingeniozitatea. Departe de a mai fi doar o simplă mască “compoziţiile” cetelor au devenit adevărate tablouri alegorice cu subiecte din cele mai diverse. Este o formă de preluare şi …. adaptare a tradiţiei la cotidian. In ultimii ani Consiliul Local a premiat cele mai interesante tablouri.
Obiceiul are origini străvechi, încă din perioada precreştină când oamenii sărbătoreau solstiţiul de iarnă aprinzând focuri pe dealuri şi la răspântii. Mai târziu, la răspântiile din localitate rugurile au fost înlocuite cu un manechin din paie. Focurile aveau menirea de a alunga întunericul asociat răului în acea veşnică luptă între bine şi rău , dintre noapte şi zi, iar arderea unui om de paie la răscruci simboliza înnoirea, renaşterea, curăţirea prin purificarea focului, arderea vechiului an încheiat în iarnă pentru a face loc noului, luminii, vieţii. Credinţa în aceste simboluri, păstrarea şi perpetuarea practicilor de acest gen le-a dăruit valenţe sacrale fiind, în timp, preluate în comunitatea creştină consacrate apoi sărbătorilor Crăciunului.
Sărbătoarea are corespondenţe în categoria misterelor iniţiatice practicate în perioadele ce au precedat creştinismul dar şi în paralel cu acesta şi era deosebit de importantă pentru comunitate.
Până tarziu, în perioada interbelică, obiceiul s-a păstrat în forma sa arhaică, fiecare ceată de feciori făcea un meteleu de paie pe care îl plimbau pe uliţe, îl jucau în piaţa satului iar la sfârsitul zilei îi dădeau foc la o răspântie. Tot până atunci se mai păstra , în memoria colectivă şi semnificaţia ocultă a arderii , ritualul fiind mai complex decât ceea ce s-a păstrat: feciorii dansau în cerc în jurul focului iar cel mai bătrân dintre ei cânta:
“Arză Doamne, arză rău'
Cum să arde meteleu'
Si dă roadă după car
Ne fereşte de amar.”
Arză Doamne, arză rău'
Cum să arde meteleu
Dă-ne bună cu sănătate
Si le-om duce bine toate.”
Până la Primul Război Mondial, după arderea meteleului şi jocul în jurul focului “găzdoaia” [1] sau o femeie bătrână împrăştia cenuşa în răspântie descântând : “ ca vântul să se ducă relele, ca cenuşa să se-mpraştie, să rămânem curaţi si luminaţi, ca de Maica Domnului lasaţi”.
După război această parte ritualică a fost uitată.
După cel de al Doilea Război Mondial cetele au schimbat puţin obiceiul în sensul că, în loc de meteleul din paie mascau un ţigan (plătit cu bucate) înfăşurându-l în paie, îl vopseau pe faţă şi-l plimbau după acelaşi tipic dar, la finalul zilei focul în răspântie îl făceau cu lemne.
Incet, încet locul ţiganului mascat l-au luat feciorii, costumându-se în diverse personaje sau creând chiar scene alegorice legate de viaţa socială a satului. Probabil că o influenţă în această schimbare a avut-o şi un obicei al saşilor practicat în februarie cu similitudini în ceea ce a devenit în timp Meteleaua.
Astăzi Meteleaua este încă cea mai spectaculoasă parte a obiceiurilor de iarnă şi încheie ritualul cetelor , feciorii ard la miezul nopţii lemnele rămase din cele strânse de la gospodari în Ajunul Craciunului luându-şi rămas bun de la sărbătoare:
“Pare-mi rău după Crăciun
C-o fost mare şi-o fost bun,
C-o fost mic şi-o fost voinic
Si nu s-o-ntâmplat nimic.”
Meteleaua era un obicei practicat în exclusivitate de feciori, fetele neparticipând la el decât ca spectatoare, singura prezenţă feminină activă în acest ceremonial fiind găzdoaia sau o babă care, după stingerea focului şi retragerea feciorilor din răspântie împrăştia cenuşa descântând, dar această parte a ritualului s-a pierdut de mult.
Astazi însă, se intâmplă să se costumeze şi fetele luând parte în mod direct la spectacol. Oamenii au uitat semnificaţia ritualică a obiceiului, atât pe cea arhaică – păgână, dar chiar şi pe cea mai târzie: de ironizare a unor caractere sau a unor aspecte ale vieţii localitaţii care ieşeau din normalitatea vieţii sociale. Meteleaua a devenit un motiv de distracţie pentru tineri cu conotaţii din cele mai diverse. Va mai dăinui, probabil, atâta cât timp vor mai dăinui cetele.
